Îmi spuneam că voi fi consecventă şi acest blog va fi jurnalul virtual care va inlocui jurnalele din hârtie în care scriam cu drag cândva. Unde e sufletul meu care dorea cu nesaţ să scrie, care se imagina scriind cărţi pentru copii într-o căsuţă din livada bunicilor... unde sunt eu de fapt? M-a prins lumea în hăţişul ei, nici nu mai visez şi sufletul meu şi-a pierdut o parte din putere. "Hai revino-ţi!!! Începe cu visul cu care te linişteai în copilărie... Totul e alb. E seară... un amurg de iarnă, prin lumina plecată spre odihnă abia se vede o căsuţă din a cărui coş fumegă fumul prevestind căldura. Abia perceptibil se aud zurgălăii veseli ai unei sănii trase de cai. Sunetul se apropie... e din ce în ce mai aproape. Se aud şi copitele cailor şi glasurile vesele ale copiilor pe care bunicul îi plimbă cu săniuţa în acest amurg de iarnă. E bine, coplăria e ocrotită de înţelepciunea cărunteţilor... poate să viseze liniştită." Mă îndemn singură la visare... deşi încă nu e iarnă şi bunicii nu mai sunt de mult. Dar ce toamna nu te poate şi ea îndemna la visare? N-aş spune că nu, trebuie numai să o priveşti mai de aproape.