Începe un nou an şcolar, cu griji noi, cu elevi noi, cu o dirigintă nouă, cu multă hârţogăreală şi peste toate acestea...CĂRŢILE. Sunt ele oare ferestre în ziduri... sau aricii din câmpurile de maci?... sau şi...?
duminică, 15 septembrie 2013
Toamna cu începuturile ei...
Începe un nou an şcolar, cu griji noi, cu elevi noi, cu o dirigintă nouă, cu multă hârţogăreală şi peste toate acestea...CĂRŢILE. Sunt ele oare ferestre în ziduri... sau aricii din câmpurile de maci?... sau şi...?
marți, 1 noiembrie 2011
Îmi spuneam că voi fi consecventă şi acest blog va fi jurnalul virtual care va inlocui jurnalele din hârtie în care scriam cu drag cândva. Unde e sufletul meu care dorea cu nesaţ să scrie, care se imagina scriind cărţi pentru copii într-o căsuţă din livada bunicilor... unde sunt eu de fapt? M-a prins lumea în hăţişul ei, nici nu mai visez şi sufletul meu şi-a pierdut o parte din putere. "Hai revino-ţi!!! Începe cu visul cu care te linişteai în copilărie... Totul e alb. E seară... un amurg de iarnă, prin lumina plecată spre odihnă abia se vede o căsuţă din a cărui coş fumegă fumul prevestind căldura. Abia perceptibil se aud zurgălăii veseli ai unei sănii trase de cai. Sunetul se apropie... e din ce în ce mai aproape. Se aud şi copitele cailor şi glasurile vesele ale copiilor pe care bunicul îi plimbă cu săniuţa în acest amurg de iarnă. E bine, coplăria e ocrotită de înţelepciunea cărunteţilor... poate să viseze liniştită." Mă îndemn singură la visare... deşi încă nu e iarnă şi bunicii nu mai sunt de mult. Dar ce toamna nu te poate şi ea îndemna la visare? N-aş spune că nu, trebuie numai să o priveşti mai de aproape.
luni, 8 iunie 2009
Începe sesiunea iar eu în loc să învăţ corectez şi cizelez texte cu lupi... De ce lupi? Asta am să povestesc poate altă dată, aici am să postez doar unul din ele şi anume, o poveste scrisă de cineva cu multă imaginaţie. Această poveste i se potriveşte ca o mănuşă cuiva căruia eu îi spun codificat... LUPUL. ...desigur am mai umblat la text pe ici pe colo dar asta nu-mi dă drepturi de autor, mai ales că textul e bun, cel puţin aşa îl consider eu.
Povestea Lupului
- Mi s-a povestit, o, Cârmuitorule, că odată de mult, în ţara Castiliei, trăia într-o pădure un lup.
- N-am auzit niciodată de ţara asta! – zise Regele.
- E o convenţie! N-avem nevoie de nume reale, pentru că asta ar strica farmecul poveştii. Dacă aş spune: „Trăia odată de mult, într-o pădure din Fars…” ar suna banal.
- Dar In Fars nu sunt păduri –zise Farideh.
- Trecând peste asta. Într-o poveste toate lucrurile sunt simboluri. Pădurea e un simbol şi nimic mai mult… Găsesc că e foarte nimerit ca o poveste să înceapă cu o metaforă: „într-o pădure trăia odată de mult un lup…”
- Pentru lup – continuă Adrián - pădurea era totul, pentru că de când îşi amintea trăise acolo şi nu ştia nimic altceva. Auzise că dincolo de copaci erau câmpuri şi case şi oameni, dar nu se obosise niciodată să se ducă atât de departe. Doar câteodată se urca sus pe deal ca să urle la luna şi se uita la castelul care se înălţa peste râu. Şi zilele treceau şi lupul trăia neştiind dacă era fericit sau nefericit… şi nici nu-i păsa de asta.
- Cum îl chema pe lup? întrebă Farideh.
- N-avea nici un nume, era doar un lup.
- Lupul e doar un simbol – interveni şi Regele.
- E imposibil să asculţi o poveste dacă totul e un simbol – protesta ea. Mintea mea nu lucrează în felul asta. Un lup fără nume care locuieşte într-o pădure de simboluri mă tulbură. Am nevoie să ştiu cum îl chema, ce mânca la prânz, dacă discuta politică şi ce părere avea despre povestea lui. Sau măcar dacă era alb, negru sau cenuşiu.
- Era un lup negru. Dar asta nu contează foarte mult, deoarece lupul nu ştia că era negru… fiindcă, de fiecare dată când se ducea la lac, bea apă cu ochii închişi… Şi pentru că nu discuta niciodată cu nimeni nu ştia cum era percepută realitatea lui de către cei din jur.
Viaţa lupului era destul de simplă şi se compunea din câteva certitudini şi o infinitate de incertitudini. În fiecare dimineaţă se întindea şi remarca: „Iar îmi e foame.” Apoi veneau incertitudinile şi ora prânzului şi seara. Erau zile bune, în care se ducea la culcare sătul, zile proaste, în care adormea la fel de flămând ca de dimineaţă şi zile incerte, în care lupului îi era mult prea lene să se mişte din faţa vizuinii. Şi în fiecare primavară năpârlea, în fiecare vară stătea la umbră cu limba scoasă, în fiecare toamnă se tăvălea în frunze şi în fiecare iarnă dormea ghemuit în culcuş. Iar anii treceau şi nu era nici o diferenţă între ei, pentru că lupul nu era atent la diferenţe. Aşa cum nu era atent nici la florile care creşteau pe malul lacului, nici la ciripitul păsărilor şi nici la razele de soare care se jucau în crengi.
Dar într-o vară privighetoarea a venit în pădure şi a început să cânte despre trandafir.
spunea ea. Şi mai spunea o mie şi o sută de lucruri despre dragoste, despre parfum şi despre spinii care ţi se înfig în inimă. Lupului nici n-ar fi putut să-i pese mai puţin de toate astea, dar începu să simtă că ceva îi lipsea şi pădurea nu mai era chiar atât de verde ca înainte. Şi începu să se ducă din ce în ce mai des la lac.
Într-o zi, un păstor a povestit în sat că văzuse un lup care a mârâit la el dintre stânjenei. „Asta e chiar ciudat. Lupii n-au ce căuta între flori.” a zis o fată . „Trebuie să mă duc să văd. Am văzut vulpi în vie şi pisici în leagăn dar niciodată până acum un lup între stânjenei.”„Ascultă, Jacinta, dacă te duci în padure, lupul are să te mănânce!” a spus păstorul, care ştia destul de multe lucruri despre pădure şi despre lupi, deşi habar n-avea despre fete. „Ba n-are să mă mănânce.” – a râs ea şi şi-a făcut socoteala să se ducă pe malul lacului chiar doua zi.
Într-o poiană din pădure lupul s-a întins, şi-a adus aminte că îi era foame şi a pornit ca în fiecare dimineaţă către lac, unde veneau să se adape celelalte animale. Şi pentru că unele din ele erau teribil de neatente, lupul putea să fie oricât de leneş cu burta plină şi pe urmă să stea întins tot restul zilei printre flori. Dar într-una dintre zile, animalele nu erau nicaieri şi pe mal stătea o fată, care îşi împletea părul şi cânta. „Foarte bine - a zis lupul - o fată tot e mai bună decât nimic.” Şi s-a pregătit să o mănânce, pentru că îi era groaznic de foame şi pentru că nici nu vedea ce altceva ar fi putut face. Dar fata s-a uitat lung în ochii lui şi şi-a prins în păr o fundă. Şi dintr-odată deveni foarte clar că era cea mai frumoasa fată din întreaga lume, deşi lupul nu ştia mare lucru despre frumuseţe iar despre lume nici atât. Ochii îi erau la fel de limpezi ca apa lacului şi vocea ei suna ca un clopoţel de argint. Faţa îi era rotundă ca luna plină şi părul ei era de culoarea mierii şi a frunzelor toamna. Gura ei era mai roşie decât petalele trandafirului despre care cânta privighetoarea şi genele ca spinii lui. Şi în plus avea fusta ridicată atât de sus şi gulerul răscroit atât de adânc încât lupul uită pe loc ce vroia să zică. „Eu sunt Jacinta!” a spus ea punând în iarbă o bucată de turtă dulce. Dar lupul se întoarse şi dispăru în pădure iar prăjitura rămase acolo până când se adunară pe ea toate furnicile.
A doua zi lupul rămase în vizuina lui şi se gândi la fată. „Ăsta e un lucru foarte ciudat.” – îi zise el privighetorii, care se oprise să îi explice că unii îi spuneau stânjenelului jacint. „Până acum n-am mai simţit niciodată o dorinţă pentru nimeni. Nu pot să stau şi nici nu pot să merg nicăieri. N-am chef să fiu singur dar nici să vorbesc cu cineva. Mor de foame dar nu mă trage aţa să vânez. Nu ştiam că frumuseţea poate să fie atât de groaznică.”
Privighetoarea se gândi la trandafir şi la faptul că avea înainte o vară întreagă să îşi cânte dragostea. Şi îi păru puţin rău pentru lup. Zilele trecură şi Jacinta începu să vină din ce în ce mai des în pădure. Câteodată lupul o întâlnea, dar se simţea atât de aiurea că nu putea nici să ridice ochii la ea şi nici să spună ceva drăguţ despre vreme sau despre florile care se deschideau. Nu putea nici să-i mulţumească pentru faptul că venise şi nici să se plângă că pleca atât de repede înapoi. De fapt, dragostea îl făcea să rătăcească prin pădure uitând de sine şi de ceilalţi, încât toate animalele îşi spuseră ca lupul înnebunise şi că nu se mai putea face nimic pentru el. Dragostea îl făcea să o ia la goana fără rost şi să se oprească fără să vrea, să uite unde duceau drumurile de altădată şi să se trezească visând stanjenei şi gulere răscroite adânc. Iar apa lacului era la fel de limpede ca ochii ei şi vântul în trestii mirosea a turtă dulce. Dar lupul nu mânca niciodată prăjituri şi în ultima vreme începuse să năpârlească şi slăbise îngrozitor.
Într-o zi când mergea pe o potecă se întâlni faţă în faţă cu ea şi dintr-odată simţi că era făcut din sticlă şi că se va sparge într-o mie de bucăţi dacă nu va spune ce simte. Încercă să treacă mai departe, dar mătasea rochiei foşni ca trestiile şi soarele sclipi în ea ca o lamă de cuţit. Şi vocea de clopoţel se prefăcu într-un laţ care îl prinse şi nu îi mai dădea drumul. „Am să te mănânc!” zise lupul care vrusese să spună ceva frumos, dar uitase între timp şi-atunci a spus ce ştia mai bine. Jacinta băgă de seama că lupul nu era chiar atât de mare şi nici atât de negru, chiar dacă era foarte răguşit şi îi mai întinse o bucată de turtă dulce. „Mănâncă-mă!” zise ea. „Ăsta ar fi cel mai bun lucru care mi s-ar putea întâmpla acum. Sunt aşa de nefericită că n-are rost să mai trăiesc.” Şi se aseză la marginea drumului şi începu să plângă, uitând de turta dulce, de lup şi de rochia de mătase, care se mototolea.
Lupul nu mai văzuse niciodată pe cineva plângând, aşa că rămăsese acolo încercând să-şi dea seama de ce le curge fetelor apă din ochi. Şi Jacinta plânse până când blana lupului se umezi de lacrimi şi furnicile mâncară prăjitura până la ultima firimitură. „O, dacă cineva ar putea să mă ajute - spuse ea - dincolo de pădure e un castel, şi în castel locuieşte un cavaler cu armură de argint, care mi-a furat inima. Într-o zi a trecut călare pe un cal alb şi a luat o floare din fereastra mea şi de atunci mă gândesc la el în fiecare zi şi dragostea nu-mi mai dă pace. Dar pădurea e întunecată şi castelul aşa de departe! O, dacă aş putea să-l mai văd o singură dată pe cavalerul meu cu armură de argint... ai putea să mă mănânci apoi fără să îmi pară rău.” Lupul, care ştia destul de bine cum stăteau lucrurile la castel vru să îi spună: „Cavalerul tău are părul sur şi şchioapătă de un picior. Armura e luată pe datorie şi atunci când nu pleacă să bea cu prietenii se duce la vânatoare câte o săptămână.” Dar Jacinta se uită la el cu ochii plini de lacrimi şi lupul zise: „Bine, am să văd ce pot să fac.” Şi duse la poarta castelului o scrisoare şi încă o scrisoare, până când la uşa se adună un maldăr de foi de care cavalerul se împiedică într-o bună dimineaţă.
„Sfântă Fecioară” - zise el citind un răvaş - poate e o minune dumnezeiască sau poate că e doar căldura şi lupul a turbat de tot.” Dar lupul îi spuse că astea erau prostii şi că scrisorile veneau de la o fată cu părul ca frunzele toamnei şi care locuia în sat şi avea flori la fereastra. Atunci cavalerul citi o foaie şi încă o foaie şi din ochii lui începură să curgă lacrimi care şterseră literele, florile şi inimioarele şi picară mai departe în capul lupului. Şi de atunci, în fiecare zi, lupul impresionat, ducea scrisorile Jacintei la castel şi scrisorile cavalerului către ea şi între două picături punea capul în poala rochiei de mătase şi se lăsa scărpinat între urechi.
“Dacă pentru o singură clipă
Ai putea să simţi ce simt eu
Toata viaţa mea n-ar preţui
Cât acea singură clipă”
Din fericire Jacinta nu simţi nimic la plecarea lupului, pentru că altfel ura din inima lupului ar fi omorât-o şi ar fi fost păcat. După un timp Jacinta a născut un băiat sănătos care ar fi fost leit cavalerul dacă n-ar fi semănat puţin cam mult cu lupul. Dar era un copil frumos şi toată lumea bună spuse că povestea s-a sfârşit cum trebuia. Şi mâncară şi băură trei zile pe socoteala cavalerului şi a Jacintei, după care se întoarsera la casele lor.
- Şi ce s-a mai întâmplat cu lupul? întrebă Farideh.
- Probabil a murit de foame - spuse Regele - sau de inimă rea… Şi oamenii au vorbit un timp după care au găsit alte bârfe… Asta dovedeşte încă odată că adevărul nu triumfă decât în cel mult trei cazuri din şapte şi că orice poveste se termină cu o morală.
- Dar eu nu vreau ca lupul să moară! spuse ea bosumflându-se. Toate poveştile astea se termină atât de prost! Şi pe urmă cine are nevoie de morală?
- De fapt lupul n-a murit, zise Adrián. E adevărat că un timp s-a gândit destul de mult la ce i se întâmplase, dar până la urmă un prieten i-a bagat minţile în cap şi i-a explicat că peste tot unde erau lacuri şi stânjenei erau şi broaşte destule.
Întâmplător, lupul avea un bunic care, tot întâmplător, cunoştea toată lumea bună de la curte. Aşa că, după un timp, lucrurile au mers din ce în ce mai bine pentru el. Dar de la întâmplarea cu Jacinta lupul a început să mănânce fără milă toate fetele şi nevestele care îi ieşeau în cale şi unele dintre ele au plâns mult şi bine la mânăstire, după aceea.
Povestea Lupului
de Hanna Segal
"A nightingale falls in love with the rose.It all begins with just one look from GOD."
Yunus Emre
- Mi s-a povestit, o, Cârmuitorule, că odată de mult, în ţara Castiliei, trăia într-o pădure un lup.
- N-am auzit niciodată de ţara asta! – zise Regele.
- E o convenţie! N-avem nevoie de nume reale, pentru că asta ar strica farmecul poveştii. Dacă aş spune: „Trăia odată de mult, într-o pădure din Fars…” ar suna banal.
- Dar In Fars nu sunt păduri –zise Farideh.
- Trecând peste asta. Într-o poveste toate lucrurile sunt simboluri. Pădurea e un simbol şi nimic mai mult… Găsesc că e foarte nimerit ca o poveste să înceapă cu o metaforă: „într-o pădure trăia odată de mult un lup…”
- Pentru lup – continuă Adrián - pădurea era totul, pentru că de când îşi amintea trăise acolo şi nu ştia nimic altceva. Auzise că dincolo de copaci erau câmpuri şi case şi oameni, dar nu se obosise niciodată să se ducă atât de departe. Doar câteodată se urca sus pe deal ca să urle la luna şi se uita la castelul care se înălţa peste râu. Şi zilele treceau şi lupul trăia neştiind dacă era fericit sau nefericit… şi nici nu-i păsa de asta.
- Cum îl chema pe lup? întrebă Farideh.
- N-avea nici un nume, era doar un lup.
- Lupul e doar un simbol – interveni şi Regele.
- E imposibil să asculţi o poveste dacă totul e un simbol – protesta ea. Mintea mea nu lucrează în felul asta. Un lup fără nume care locuieşte într-o pădure de simboluri mă tulbură. Am nevoie să ştiu cum îl chema, ce mânca la prânz, dacă discuta politică şi ce părere avea despre povestea lui. Sau măcar dacă era alb, negru sau cenuşiu.
- Era un lup negru. Dar asta nu contează foarte mult, deoarece lupul nu ştia că era negru… fiindcă, de fiecare dată când se ducea la lac, bea apă cu ochii închişi… Şi pentru că nu discuta niciodată cu nimeni nu ştia cum era percepută realitatea lui de către cei din jur.
Viaţa lupului era destul de simplă şi se compunea din câteva certitudini şi o infinitate de incertitudini. În fiecare dimineaţă se întindea şi remarca: „Iar îmi e foame.” Apoi veneau incertitudinile şi ora prânzului şi seara. Erau zile bune, în care se ducea la culcare sătul, zile proaste, în care adormea la fel de flămând ca de dimineaţă şi zile incerte, în care lupului îi era mult prea lene să se mişte din faţa vizuinii. Şi în fiecare primavară năpârlea, în fiecare vară stătea la umbră cu limba scoasă, în fiecare toamnă se tăvălea în frunze şi în fiecare iarnă dormea ghemuit în culcuş. Iar anii treceau şi nu era nici o diferenţă între ei, pentru că lupul nu era atent la diferenţe. Aşa cum nu era atent nici la florile care creşteau pe malul lacului, nici la ciripitul păsărilor şi nici la razele de soare care se jucau în crengi.
Dar într-o vară privighetoarea a venit în pădure şi a început să cânte despre trandafir.
“Dacă pentru o singură clipă
Ai putea să simţi ce simt eu
Toata viaţa mea n-ar preţui
Cât acea singură clipă”
Ai putea să simţi ce simt eu
Toata viaţa mea n-ar preţui
Cât acea singură clipă”
spunea ea. Şi mai spunea o mie şi o sută de lucruri despre dragoste, despre parfum şi despre spinii care ţi se înfig în inimă. Lupului nici n-ar fi putut să-i pese mai puţin de toate astea, dar începu să simtă că ceva îi lipsea şi pădurea nu mai era chiar atât de verde ca înainte. Şi începu să se ducă din ce în ce mai des la lac.
Într-o zi, un păstor a povestit în sat că văzuse un lup care a mârâit la el dintre stânjenei. „Asta e chiar ciudat. Lupii n-au ce căuta între flori.” a zis o fată . „Trebuie să mă duc să văd. Am văzut vulpi în vie şi pisici în leagăn dar niciodată până acum un lup între stânjenei.”„Ascultă, Jacinta, dacă te duci în padure, lupul are să te mănânce!” a spus păstorul, care ştia destul de multe lucruri despre pădure şi despre lupi, deşi habar n-avea despre fete. „Ba n-are să mă mănânce.” – a râs ea şi şi-a făcut socoteala să se ducă pe malul lacului chiar doua zi.
Într-o poiană din pădure lupul s-a întins, şi-a adus aminte că îi era foame şi a pornit ca în fiecare dimineaţă către lac, unde veneau să se adape celelalte animale. Şi pentru că unele din ele erau teribil de neatente, lupul putea să fie oricât de leneş cu burta plină şi pe urmă să stea întins tot restul zilei printre flori. Dar într-una dintre zile, animalele nu erau nicaieri şi pe mal stătea o fată, care îşi împletea părul şi cânta. „Foarte bine - a zis lupul - o fată tot e mai bună decât nimic.” Şi s-a pregătit să o mănânce, pentru că îi era groaznic de foame şi pentru că nici nu vedea ce altceva ar fi putut face. Dar fata s-a uitat lung în ochii lui şi şi-a prins în păr o fundă. Şi dintr-odată deveni foarte clar că era cea mai frumoasa fată din întreaga lume, deşi lupul nu ştia mare lucru despre frumuseţe iar despre lume nici atât. Ochii îi erau la fel de limpezi ca apa lacului şi vocea ei suna ca un clopoţel de argint. Faţa îi era rotundă ca luna plină şi părul ei era de culoarea mierii şi a frunzelor toamna. Gura ei era mai roşie decât petalele trandafirului despre care cânta privighetoarea şi genele ca spinii lui. Şi în plus avea fusta ridicată atât de sus şi gulerul răscroit atât de adânc încât lupul uită pe loc ce vroia să zică. „Eu sunt Jacinta!” a spus ea punând în iarbă o bucată de turtă dulce. Dar lupul se întoarse şi dispăru în pădure iar prăjitura rămase acolo până când se adunară pe ea toate furnicile.
A doua zi lupul rămase în vizuina lui şi se gândi la fată. „Ăsta e un lucru foarte ciudat.” – îi zise el privighetorii, care se oprise să îi explice că unii îi spuneau stânjenelului jacint. „Până acum n-am mai simţit niciodată o dorinţă pentru nimeni. Nu pot să stau şi nici nu pot să merg nicăieri. N-am chef să fiu singur dar nici să vorbesc cu cineva. Mor de foame dar nu mă trage aţa să vânez. Nu ştiam că frumuseţea poate să fie atât de groaznică.”
Privighetoarea se gândi la trandafir şi la faptul că avea înainte o vară întreagă să îşi cânte dragostea. Şi îi păru puţin rău pentru lup. Zilele trecură şi Jacinta începu să vină din ce în ce mai des în pădure. Câteodată lupul o întâlnea, dar se simţea atât de aiurea că nu putea nici să ridice ochii la ea şi nici să spună ceva drăguţ despre vreme sau despre florile care se deschideau. Nu putea nici să-i mulţumească pentru faptul că venise şi nici să se plângă că pleca atât de repede înapoi. De fapt, dragostea îl făcea să rătăcească prin pădure uitând de sine şi de ceilalţi, încât toate animalele îşi spuseră ca lupul înnebunise şi că nu se mai putea face nimic pentru el. Dragostea îl făcea să o ia la goana fără rost şi să se oprească fără să vrea, să uite unde duceau drumurile de altădată şi să se trezească visând stanjenei şi gulere răscroite adânc. Iar apa lacului era la fel de limpede ca ochii ei şi vântul în trestii mirosea a turtă dulce. Dar lupul nu mânca niciodată prăjituri şi în ultima vreme începuse să năpârlească şi slăbise îngrozitor.
Într-o zi când mergea pe o potecă se întâlni faţă în faţă cu ea şi dintr-odată simţi că era făcut din sticlă şi că se va sparge într-o mie de bucăţi dacă nu va spune ce simte. Încercă să treacă mai departe, dar mătasea rochiei foşni ca trestiile şi soarele sclipi în ea ca o lamă de cuţit. Şi vocea de clopoţel se prefăcu într-un laţ care îl prinse şi nu îi mai dădea drumul. „Am să te mănânc!” zise lupul care vrusese să spună ceva frumos, dar uitase între timp şi-atunci a spus ce ştia mai bine. Jacinta băgă de seama că lupul nu era chiar atât de mare şi nici atât de negru, chiar dacă era foarte răguşit şi îi mai întinse o bucată de turtă dulce. „Mănâncă-mă!” zise ea. „Ăsta ar fi cel mai bun lucru care mi s-ar putea întâmpla acum. Sunt aşa de nefericită că n-are rost să mai trăiesc.” Şi se aseză la marginea drumului şi începu să plângă, uitând de turta dulce, de lup şi de rochia de mătase, care se mototolea.
Lupul nu mai văzuse niciodată pe cineva plângând, aşa că rămăsese acolo încercând să-şi dea seama de ce le curge fetelor apă din ochi. Şi Jacinta plânse până când blana lupului se umezi de lacrimi şi furnicile mâncară prăjitura până la ultima firimitură. „O, dacă cineva ar putea să mă ajute - spuse ea - dincolo de pădure e un castel, şi în castel locuieşte un cavaler cu armură de argint, care mi-a furat inima. Într-o zi a trecut călare pe un cal alb şi a luat o floare din fereastra mea şi de atunci mă gândesc la el în fiecare zi şi dragostea nu-mi mai dă pace. Dar pădurea e întunecată şi castelul aşa de departe! O, dacă aş putea să-l mai văd o singură dată pe cavalerul meu cu armură de argint... ai putea să mă mănânci apoi fără să îmi pară rău.” Lupul, care ştia destul de bine cum stăteau lucrurile la castel vru să îi spună: „Cavalerul tău are părul sur şi şchioapătă de un picior. Armura e luată pe datorie şi atunci când nu pleacă să bea cu prietenii se duce la vânatoare câte o săptămână.” Dar Jacinta se uită la el cu ochii plini de lacrimi şi lupul zise: „Bine, am să văd ce pot să fac.” Şi duse la poarta castelului o scrisoare şi încă o scrisoare, până când la uşa se adună un maldăr de foi de care cavalerul se împiedică într-o bună dimineaţă.
„Sfântă Fecioară” - zise el citind un răvaş - poate e o minune dumnezeiască sau poate că e doar căldura şi lupul a turbat de tot.” Dar lupul îi spuse că astea erau prostii şi că scrisorile veneau de la o fată cu părul ca frunzele toamnei şi care locuia în sat şi avea flori la fereastra. Atunci cavalerul citi o foaie şi încă o foaie şi din ochii lui începură să curgă lacrimi care şterseră literele, florile şi inimioarele şi picară mai departe în capul lupului. Şi de atunci, în fiecare zi, lupul impresionat, ducea scrisorile Jacintei la castel şi scrisorile cavalerului către ea şi între două picături punea capul în poala rochiei de mătase şi se lăsa scărpinat între urechi.
După un timp, cavalerul îşi puse armura de argint şi hotărî că venise vremea să coboare în sat. Şi văzu că ferestrele Jacintei erau pline de flori şi că părinţii ei erau de neam bun, deşi nu chiar atât de bun ca al lui. Dar lada de bani pe care hotărâră să o dea ca zestre îi spulberă orice îndoială şi Jacinta plânse de bucurie că avea să locuiască la castel. La nuntă venira toţi cavalerii şi oamenii de seama cale de trei zile împrejur şi toţi fură de părere că Jacinta era cea mai frumoasa mireasa de sub soare şi cavalerul era cel mai nobil mire. Iar lupul mâncă la ei la masă şi seara se lăsă scărpinat între urechi.
Zilele treceau şi cavalerul începu din nou să plece la prieteni şi la vânătoare. Dar Jacinta nu se plictisea pentru că lupul era mereu la uşa ei şi seara când se făcea frig se aşeza la foc şi îşi punea picioarele pe el ca pe un covoraş. Iar câteodată lupul se urca la ea în braţe iar alteori se strecura în pat şi de la o vreme nici nu mai arăta aşa de năpârlit. Chiar dacă trandafirul se uscase de mult şi privighetoarea plecase în alte ţări, viaţa la castel nu era chiar atât de tristă.
Dar într-o dimineaţă Jacinta se trezi şi se uită pe geam la ploaia care curgea şi simţi că n-vea chef să mănânce nimic. Goni lupul din pat şi se gândi la zilele de vara şi la stânjeneii de pe malul lacului. Apoi se gândi la puii de vrabie care tocmai ieşiseră din ouă, la iezi şi la copilaşii care alergau prin sat. Şi din nou încerca să mănânce ceva dar pentru că îi era foarte rău chemă doctorul. Iar seara aruncă cu o carte în capul lupului şi îi închise uşa în nas.
Cavalerul se întoarse de la vânătoare şi se sperie groaznic pentru că Jacinta nu mai era deloc rumenă ca un boboc de trandafir ci galbenă ca lămâia iar ochii ei nu mai erau limpezi ca apa lacului, ci roşii de atâta plâns. Şi jură să facă orice îi stătea în putinţă ca lucrurile să fie din nou aşa cum fuseseră înainte. „Atunci trebuie să goneşti lupul de aici“ - a zis ea - altfel am să mă întorc la mama şi la tata sau am să plec oriunde am să văd cu ochii în lume. Sau poate am să mă duc chiar la mânastire şi am să mă călugăresc. De când ai plecat lupul ăsta mi-a făcut zile negre şi în fiecare zi a încercat să mă mănânce. De aceea nu mai dorm nopţile şi culoarea mi s-a dus din obraji. Dar dacă are să plece de aici am să mă simt pe dată mai bine.”
Cavalerului îi păru rău că jurase să facă orice dar cuvântul era cuvânt. „Poate că dacă îi dau câteva beţe am să-i bag minţile în cap.” - zise el - pentru că, dacă îl gonesc din padure are să moară de foame şi oamenii or să vorbească.” Dar Jacinta spuse că nu există cale de întors şi că lupul nu mai putea să rămână la ei în castel nici trei zile împreună cu cea de-alaltăieri. Şi mai spuse că ţăranii din împrejurimi se plângeau de el şi că lupul mâncase între timp câteva fete din sat iar acum se pregătea să-i faca ei felul, de îndata ce cavalerul pleca din nou la vânătoare. Apoi plânse din nou câteva ceasuri şi se jură că mai bine pleca la mânăstire. Iar cavalerul se înfurie şi îşi smulse părul din cap şi se plimbă în lung şi în lat prin cameră şchiopătând. Şi după două zile şi trei nopţi scrise un zapis prin care îl alunga pe lup de la castel şi de pe toate pământurile lui, în vecii vecilor şi fără nici o putiinţă de iertare. Şi îi luă ca martori pe preot şi pe notar, că totul se făcuse după lege. După care iscaliră, iar cavalerul pică ceară şi îşi apăsă sigiliul ca la carte, încât să fie limpede pentru toata lumea că nici un lup nu avea să mai pună vreodată piciorul în ţinuturile lui. Şi aşa lupul a fost alungat pentru că, deşi a încercat să spună ceva în apărarea lui, nu ştia să plângă şi nici nu avea ochii ca apa lacului. Dar înainte să plece s-a uitat lung la fereastra unde dormea Jacinta şi şi-a adus aminte de cântecul privighetorii:
Zilele treceau şi cavalerul începu din nou să plece la prieteni şi la vânătoare. Dar Jacinta nu se plictisea pentru că lupul era mereu la uşa ei şi seara când se făcea frig se aşeza la foc şi îşi punea picioarele pe el ca pe un covoraş. Iar câteodată lupul se urca la ea în braţe iar alteori se strecura în pat şi de la o vreme nici nu mai arăta aşa de năpârlit. Chiar dacă trandafirul se uscase de mult şi privighetoarea plecase în alte ţări, viaţa la castel nu era chiar atât de tristă.
Dar într-o dimineaţă Jacinta se trezi şi se uită pe geam la ploaia care curgea şi simţi că n-vea chef să mănânce nimic. Goni lupul din pat şi se gândi la zilele de vara şi la stânjeneii de pe malul lacului. Apoi se gândi la puii de vrabie care tocmai ieşiseră din ouă, la iezi şi la copilaşii care alergau prin sat. Şi din nou încerca să mănânce ceva dar pentru că îi era foarte rău chemă doctorul. Iar seara aruncă cu o carte în capul lupului şi îi închise uşa în nas.
Cavalerul se întoarse de la vânătoare şi se sperie groaznic pentru că Jacinta nu mai era deloc rumenă ca un boboc de trandafir ci galbenă ca lămâia iar ochii ei nu mai erau limpezi ca apa lacului, ci roşii de atâta plâns. Şi jură să facă orice îi stătea în putinţă ca lucrurile să fie din nou aşa cum fuseseră înainte. „Atunci trebuie să goneşti lupul de aici“ - a zis ea - altfel am să mă întorc la mama şi la tata sau am să plec oriunde am să văd cu ochii în lume. Sau poate am să mă duc chiar la mânastire şi am să mă călugăresc. De când ai plecat lupul ăsta mi-a făcut zile negre şi în fiecare zi a încercat să mă mănânce. De aceea nu mai dorm nopţile şi culoarea mi s-a dus din obraji. Dar dacă are să plece de aici am să mă simt pe dată mai bine.”
Cavalerului îi păru rău că jurase să facă orice dar cuvântul era cuvânt. „Poate că dacă îi dau câteva beţe am să-i bag minţile în cap.” - zise el - pentru că, dacă îl gonesc din padure are să moară de foame şi oamenii or să vorbească.” Dar Jacinta spuse că nu există cale de întors şi că lupul nu mai putea să rămână la ei în castel nici trei zile împreună cu cea de-alaltăieri. Şi mai spuse că ţăranii din împrejurimi se plângeau de el şi că lupul mâncase între timp câteva fete din sat iar acum se pregătea să-i faca ei felul, de îndata ce cavalerul pleca din nou la vânătoare. Apoi plânse din nou câteva ceasuri şi se jură că mai bine pleca la mânăstire. Iar cavalerul se înfurie şi îşi smulse părul din cap şi se plimbă în lung şi în lat prin cameră şchiopătând. Şi după două zile şi trei nopţi scrise un zapis prin care îl alunga pe lup de la castel şi de pe toate pământurile lui, în vecii vecilor şi fără nici o putiinţă de iertare. Şi îi luă ca martori pe preot şi pe notar, că totul se făcuse după lege. După care iscaliră, iar cavalerul pică ceară şi îşi apăsă sigiliul ca la carte, încât să fie limpede pentru toata lumea că nici un lup nu avea să mai pună vreodată piciorul în ţinuturile lui. Şi aşa lupul a fost alungat pentru că, deşi a încercat să spună ceva în apărarea lui, nu ştia să plângă şi nici nu avea ochii ca apa lacului. Dar înainte să plece s-a uitat lung la fereastra unde dormea Jacinta şi şi-a adus aminte de cântecul privighetorii:
“Dacă pentru o singură clipă
Ai putea să simţi ce simt eu
Toata viaţa mea n-ar preţui
Cât acea singură clipă”
Din fericire Jacinta nu simţi nimic la plecarea lupului, pentru că altfel ura din inima lupului ar fi omorât-o şi ar fi fost păcat. După un timp Jacinta a născut un băiat sănătos care ar fi fost leit cavalerul dacă n-ar fi semănat puţin cam mult cu lupul. Dar era un copil frumos şi toată lumea bună spuse că povestea s-a sfârşit cum trebuia. Şi mâncară şi băură trei zile pe socoteala cavalerului şi a Jacintei, după care se întoarsera la casele lor.
- Şi ce s-a mai întâmplat cu lupul? întrebă Farideh.
- Probabil a murit de foame - spuse Regele - sau de inimă rea… Şi oamenii au vorbit un timp după care au găsit alte bârfe… Asta dovedeşte încă odată că adevărul nu triumfă decât în cel mult trei cazuri din şapte şi că orice poveste se termină cu o morală.
- Dar eu nu vreau ca lupul să moară! spuse ea bosumflându-se. Toate poveştile astea se termină atât de prost! Şi pe urmă cine are nevoie de morală?
- De fapt lupul n-a murit, zise Adrián. E adevărat că un timp s-a gândit destul de mult la ce i se întâmplase, dar până la urmă un prieten i-a bagat minţile în cap şi i-a explicat că peste tot unde erau lacuri şi stânjenei erau şi broaşte destule.
Întâmplător, lupul avea un bunic care, tot întâmplător, cunoştea toată lumea bună de la curte. Aşa că, după un timp, lucrurile au mers din ce în ce mai bine pentru el. Dar de la întâmplarea cu Jacinta lupul a început să mănânce fără milă toate fetele şi nevestele care îi ieşeau în cale şi unele dintre ele au plâns mult şi bine la mânăstire, după aceea.
duminică, 17 mai 2009
Într-o seară, de fapt mai înspre dimineaţă, după o seară de speranţe că poate poate parlamentarii noştri vor fi atât de deştepţi încât să nu fie de acord să devenim o "naţiune suspectă", mi s-au năruit speranţele şi credinţa în inteligenţa acestora. Atunci în loc să mă pun la rugăciune cum ar fi fost normal, ca să-mi întăresc sufletul, am ales şi eu calea surogatelor sufleteşti... nu ştiu de unde mi-a venit idea de a viziona toate melodiile clasificate pentru Eurovision. Asta se întâmpla cam cu o lună şi ceva în urmă. Atunci dintre toate melodiile una mi-a sărit direct în suflet, nu a trebuit să de-a din coate printre celelalte, fiindcă nu se compara cu nici una prin originalitatea... interpretării. Melodia era cântată de un copil tânăr şi fericit care cânta despre o poveste de dragoste risipită. Cum dar acesta putea să cânte despre un lucru sufletesc sfărâmat? ...cânta cu atâta putere şi speranţă, încât speranţa de pe chipul lui frumos şi zâmbetul lui inocent m-au făcut să cred că aşa ar trebui să privim toate lucrurile din viaţa noastră cu speranţă, să transformăm toate durerile noastre sufleteşti în perle. Durerea lui sufletească - aveam să aflu apoi mai târziu povestea sufletului său îndurerat - a născut o perlă... muzicală. Şi eu cred că el s-a vindecat bucurându-se pe măsură ce împărtăşea perla cu alţii. Da, e o mare putere să poţi să-ţi ţi sufletul la vedere fără să-ţi fie zdrelit şi e o şi mai mare putere ca, şi zdrelit de ar fi, să poţi să dăruieşti ce ţi-a mai rămas curat şi bun în el, şi, curios cu cât dăruieşti mai mult cu atât să dobândeşti mai multă putere, atâta putere încât sufletul să se vindece pe deplin.
După masă, am aflat că melodia remarcată acu o lună şi mai bine, e azi învingătoarea concursului pentru care a fost scrisă. Am început să caut pe net informaţii ca să acopăr golul faptului că uitasem că este Eurovisionul. Deh, eu nu am televizor şi infomaţiile despre lume le iau pe această cale, mai electronică puţin. Ce mă bucur... mă bucur pentru că melodia mea preferata a câştigat detaşat, mă bucur pentru că a înregistrat un record de punctaj care probabil cu greu va mai putea fi egalat vreodată la vreo ediţie a Eurovisionului şi a fost o ediţie de Eurovision foarte tare din punctul meu de vedere. M-a bucurat modestia lui Alexander când a primit premiul şi declaraţiile pe care le-a dat ulterior şi asta arată că copilul acesta este dintre spiritele mari căruia Dumnezeu i-a dat de toate pentru că ştie că le va folosi cum se cuvine. A fost şi ziua lui de naştere cu trei zile înainte de finală iar azi când ajunge acasă e ziua naţională a ţării pe care a reprezentat-o, deci la un "nivel foarte înalt" toate au fost "aranjate" ca el să fie învingător... A meriat să câştige pentru că merita să se vindece. Am şi o tristeţe, aceea că juriul din România nu a acordat piesei câştigătoare nici un punct. Cine au fost oare "specialiştii" din România care nu au găsit nimic demn de a fi luat în considerare la această melodie. Probabil că versurile li s-au părut prea simple şi de un romantism leşinat iar noi românii ne-am pierdut romantismul. Când mă gândesc că avem pentru cuvântul "fairytale" un cuvânt românesc care sună aşa de frumos: "nălucă". Alexander spune "But now, I^m in loved with a fairlytale", adică ar veni tradus după dicţionar, "Dar acum sunt îndrăgostit de un basm", când ar suna aşa de frumos "Dar acum iubesc o nălucă". Probabil că pe cei din juriul românesc nu i-a impresionat nici faptul că piesa e compusă şi interpretată de autorul ei, care se vede că este un copil talentat, dar ăsta este un lucru care în România de azi nu mai contează demult, valorile adevărate sunt marginalizate sau şi dacă sunt recunoscute sunt repede puse la zid. Am văzut şi comentarii despre melodia câştigătoare şi multe răutăcioase care susţin că Alexander nu are talent şi că piesa e furată. Cei care susţin asta se înşală, talentul nu se poate mima, iar cine crede că Alexander ar putea să se pregătească perfect pentru un concurs, mai ales că mama lui este pianistă, ar trebui să asculte sau să vadă alte înregistrări cu el de pe youtube. Mie personal mi-a mai plăcut o melodie "Foolin", în care Alexander cântă cu aceaşi pasiune despre aceeaşi poveste de dragoste risipită, a lui.
Sper să reuşesc să postez amândouă înregistrările pe care le-am downloandat. În prima e melodia de la concurs dar este înregistrarea din finala de la Oslo, aceea când Alexander nu ştia încă dacă va fi câştigător. Se vede că ar dori să câştige, dar în acelaş timp are o atitudine de om căruia nu-i pasă dacă va pierde. E foarte târziu. Ceasul blogului nu e cel adevărat probabil că voi învăţa să-l setez cândva. Merg la culcare cu bucuria că azi, Steluţa, prietena mea cea mai bună m-a învăţat să-mi fac blog, cu alte cuvinte mi-a dăruit timp din timpul ei... şi timpul e cel mai preţios dar pe care mi-l poate face cineva. Şi mai merg spre somn, cu bucuria că o melodie care mi-a plăcut a câştigat meritat un concurs important... şi mai merg la culcare cu bucuria că din acest moment, din momentul existenţei acestui blog, eu devin o... nălucă virtuală, cu nume de vis, care va îndemna orice suflet sensibil la visare. Da, în poza din prezentare sunt eu cu trupul pe care mi l-am visat dar faţa şi mai ales... sufletul cu care vă scriu, îmi aparţine. AlysVys
După masă, am aflat că melodia remarcată acu o lună şi mai bine, e azi învingătoarea concursului pentru care a fost scrisă. Am început să caut pe net informaţii ca să acopăr golul faptului că uitasem că este Eurovisionul. Deh, eu nu am televizor şi infomaţiile despre lume le iau pe această cale, mai electronică puţin. Ce mă bucur... mă bucur pentru că melodia mea preferata a câştigat detaşat, mă bucur pentru că a înregistrat un record de punctaj care probabil cu greu va mai putea fi egalat vreodată la vreo ediţie a Eurovisionului şi a fost o ediţie de Eurovision foarte tare din punctul meu de vedere. M-a bucurat modestia lui Alexander când a primit premiul şi declaraţiile pe care le-a dat ulterior şi asta arată că copilul acesta este dintre spiritele mari căruia Dumnezeu i-a dat de toate pentru că ştie că le va folosi cum se cuvine. A fost şi ziua lui de naştere cu trei zile înainte de finală iar azi când ajunge acasă e ziua naţională a ţării pe care a reprezentat-o, deci la un "nivel foarte înalt" toate au fost "aranjate" ca el să fie învingător... A meriat să câştige pentru că merita să se vindece. Am şi o tristeţe, aceea că juriul din România nu a acordat piesei câştigătoare nici un punct. Cine au fost oare "specialiştii" din România care nu au găsit nimic demn de a fi luat în considerare la această melodie. Probabil că versurile li s-au părut prea simple şi de un romantism leşinat iar noi românii ne-am pierdut romantismul. Când mă gândesc că avem pentru cuvântul "fairytale" un cuvânt românesc care sună aşa de frumos: "nălucă". Alexander spune "But now, I^m in loved with a fairlytale", adică ar veni tradus după dicţionar, "Dar acum sunt îndrăgostit de un basm", când ar suna aşa de frumos "Dar acum iubesc o nălucă". Probabil că pe cei din juriul românesc nu i-a impresionat nici faptul că piesa e compusă şi interpretată de autorul ei, care se vede că este un copil talentat, dar ăsta este un lucru care în România de azi nu mai contează demult, valorile adevărate sunt marginalizate sau şi dacă sunt recunoscute sunt repede puse la zid. Am văzut şi comentarii despre melodia câştigătoare şi multe răutăcioase care susţin că Alexander nu are talent şi că piesa e furată. Cei care susţin asta se înşală, talentul nu se poate mima, iar cine crede că Alexander ar putea să se pregătească perfect pentru un concurs, mai ales că mama lui este pianistă, ar trebui să asculte sau să vadă alte înregistrări cu el de pe youtube. Mie personal mi-a mai plăcut o melodie "Foolin", în care Alexander cântă cu aceaşi pasiune despre aceeaşi poveste de dragoste risipită, a lui.
Sper să reuşesc să postez amândouă înregistrările pe care le-am downloandat. În prima e melodia de la concurs dar este înregistrarea din finala de la Oslo, aceea când Alexander nu ştia încă dacă va fi câştigător. Se vede că ar dori să câştige, dar în acelaş timp are o atitudine de om căruia nu-i pasă dacă va pierde. E foarte târziu. Ceasul blogului nu e cel adevărat probabil că voi învăţa să-l setez cândva. Merg la culcare cu bucuria că azi, Steluţa, prietena mea cea mai bună m-a învăţat să-mi fac blog, cu alte cuvinte mi-a dăruit timp din timpul ei... şi timpul e cel mai preţios dar pe care mi-l poate face cineva. Şi mai merg spre somn, cu bucuria că o melodie care mi-a plăcut a câştigat meritat un concurs important... şi mai merg la culcare cu bucuria că din acest moment, din momentul existenţei acestui blog, eu devin o... nălucă virtuală, cu nume de vis, care va îndemna orice suflet sensibil la visare. Da, în poza din prezentare sunt eu cu trupul pe care mi l-am visat dar faţa şi mai ales... sufletul cu care vă scriu, îmi aparţine. AlysVys
În lumea aceasta super informatizată, un blog în plus sau în minus ce mai contează...
Ce ar avea de spus nou cineva care are un blog?
Pentru că, eu cred că fiecare om e unic în felul lui, că fiecare om a trecut altfel prin vârstele vieţii sale. Pentru că fiecare om visează altfel, o floare, un porumbel, un zâmbet. Pentru că fiecare om vede lumina soarelui cu alţi ochi şi se simte altfel scăldat de ea. Pentru toate aceste "pentru că"-uri m-am prins în îndrăzneala de a-mi face un blog...
...pentru ca să ne îndemnăm - între noi - la visare....
AlysVys
Ce ar avea de spus nou cineva care are un blog?
Pentru că, eu cred că fiecare om e unic în felul lui, că fiecare om a trecut altfel prin vârstele vieţii sale. Pentru că fiecare om visează altfel, o floare, un porumbel, un zâmbet. Pentru că fiecare om vede lumina soarelui cu alţi ochi şi se simte altfel scăldat de ea. Pentru toate aceste "pentru că"-uri m-am prins în îndrăzneala de a-mi face un blog...
...pentru ca să ne îndemnăm - între noi - la visare....
AlysVys
Abonați-vă la:
Postări (Atom)